Povestea din BilgeWater!

ACTUL I – PARTEA I
Docurile Ucigaşilor, Misiunea, Un prieten vechi

Docurile Ucigașilor din Mahalaua Șobolanilor. Mirosul e renumit în toate colțurile Runeterrei. Și totuși iată-mă aici, ascuns în întuneric, cu nările asaltate de putoarea de sânge și fiere a șerpilor de mare măcelăriți. Niște indivizi din banda Cârligelor Zimțate, înarmați până-n dinți, trec amenințător pe lângă mine. Mă afund și mai tare în întuneric și-mi trag borul pălăriei mai jos peste ochi.

Umblă vorba că băieții ăștia sunt niște sălbatici. Cred că m-ar putea doborî în luptă dreaptă, nu că aș fi eu prea interesat de cât de dreaptă e lupta, dar n-am venit aici ca să mă iau la bătaie. Am alte lucruri de făcut acum.

Deci, ce m-a adus aici, într-unul dintre cele mai împuțite cartiere din Bilgewater? Banii. Ce altceva? Misiunea mea e un pariu riscant, dar răsplata e atât de mare încât n-am avut ce face: a trebuit s-o accept. În plus, am studiat fiecare centimetru pătrat din zona asta ca să mă asigur că am toate cărțile în favoarea mea. Nu vreau să rămân prea mult pe aici. Am de gând să mă mișc rapid și tăcut ca o fantomă: intru, înșfac pumnalul și ies. Când termin, îmi iau banii și o șterg din Bilgewater înainte de răsărit. Dacă totul merge bine, voi fi hăt departe până să-și dea seama cineva că lipsește ceva.

Brutele dispar în spatele unui abator gigantic. Înseamnă că am două minute la dispoziție înainte să se întoarcă – e mai mult decât suficient. Luna argintie se ascunde printre nori și peste docuri se lasă umbrele. Peste tot sunt împrăștiate lăzi mari, părăsite după o zi de muncă. Exact ce-mi trebuie ca să mă apropii neștiut de nimeni.

Pe acoperișul depozitului principal văd câteva santinele, niște umbre care stau de pază cu arbaletele în mână. Trăncănesc cu voce tare de parcă ar fi precupețe. Idioții ăștia nu m-ar auzi nici dacă aș avea o pălărie cu clopoței. Cred că nu-și imaginează că există nebuni care ar îndrăzni să se furișeze pe aici. Deasupra docurilor stă atârnat un cadavru umflat, ca avertisment pentru toți cei care au idei răzlețe. O briză bate dinspre golf și-l învârte lent în întuneric. E o imagine respingătoare. Mortul e suspendat de un cârlig uriaș, cum sunt cele folosite pentru a prinde diavolii de mare.

Pășesc cu grijă peste lanțurile acoperite de rugină care au fost abandonate pe piatra udă și mă furișez printre două macarale. Cei de aici le folosesc ca să transporte monștrii de mare în abatoare, unde sunt măcelăriți. De la fabricile uriașe care pregătesc carnea vine putoarea îngrozitoare ce se simte pretutindeni în partea asta de oraș. Când termin toată povestea asta, o să am nevoie de haine noi.

De cealaltă parte a golfului, dincolo de apele agitate ale Docurilor Ucigașilor, sunt ancorate nenumărate corăbii, ale căror felinare se leagănă ușor. O navă îmi sare în ochi, o galeră de război masivă cu pânzele negre. Știu a cui e. Nu e nimeni care să treacă prin Bilgewater fără să afle.

Timp de o clipă, mă las cuprins de satisfacție. Încă puțin și o să fur de la cea mai puternică persoană din oraș. Mă cuprinde veșnicul fior pe care-l simt când scuip în ochii morții. Așa cum era de așteptat, depozitul principal e mai bine păzit decât virtutea unei domnițe. Văd gărzi la fiecare intrare. Ușile sunt încuiate și întărite cu drugi mari de fier. Pentru alții, până și gândul de a intra ar fi imposibil.

Mă strecor într-o fundătură din fața depozitului. Nu prea am unde să mă retrag de acolo și nu e atât de întuneric pe cât mi-aș dori. Dacă sunt tot aici când se întoarce patrula, sigur o să le sar în ochi. Și dacă reușesc să pună mâna pe mine, tot ce pot să sper e să mă omoare repede. Dar probabil că m-ar duce la el… și atunci aș avea parte de o moarte mult mai dureroasă și mai lungă. Șmecheria e, ca de obicei, să nu fiu prins.

Brusc, îi aud. Brutele se întorc mai devreme decât mă așteptam. În cel mai bun caz, mai am doar câteva secunde. Scot din mânecă o carte de joc și o învârt printre degete cum am mai făcut-o de mii de ori. Asta e partea ușoară, cu restul nu mă pot grăbi.

Cartea începe să strălucească și îmi las gândurile să zboare. Simt o presiune din toate părțile, iar promisiunea că aș putea ajunge oriunde aproape că mă doboară. Închid ochii pe jumătate, mă concentrez și îmi imaginez locul unde trebuie să ajung. Apoi pășesc și simt, ca de obicei, că stomacul îmi urcă în gât. Un gol de aer, o adiere ușoară și deja mă aflu în depozit. Am dispărut aproape fără urmă. Sunt al naibii de bun.

Dacă vreun Cârlig Zimțat s-ar uita pe alee, ar putea observa o singură carte de joc care tocmai atinge pământul, dar nu cred că am de ce să-mi fac griji. Îmi ia o clipă să studiez locul în care mă aflu. Prin crăpăturile din pereți intră o lumină ușoară de la felinarele de afară. Încep să văd în întuneric. Depozitul e plin de comori aruncate unele peste altele, furate de peste tot din cele Douăsprezece Mări: armuri strălucitoare, opere de artă exotice, mătăsuri fine. Toate sunt deosebit de valoroase, dar nu după ele am venit. Privirea mi-e atrasă de ușile prin care se încarcă marfa în depozit, unde știu că se află cele mai noi obiecte. Degetele îmi alunecă peste lăzi și coșuri până când dau de o cutie mică, de lemn. Simt puterea care emană din ea. Pentru asta am venit aici. Deschid capacul. Îmi văd prada: un pumnal splendid, lucrat cu migală, așezat pe o bucată de catifea neagră. Întind mâna după el…
Crr-crac.

Nu mai mișc deloc. Aș recunoaște oriunde sunetul ăsta. Chiar și înainte să vorbească, știu cine se află în spatele meu, ascuns în întuneric.
– T.F., spune Graves. Nu ne-am mai văzut de mult.

Partea a doua
tf

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *