Despre jucării

pmh

Când se amintește pe undeva de jucării, îmi aduc aminte cu drag de mașinuțele pe care le primeam în dar de la ai mai, cu ocazia a diverse aniversări sau sărbători. Pe vremea aceea nu existau drone care să filmeze deasupra orașului, nu existau scutere pentru cpoii de 4 ani, nu existau papusi monster high, nici jocuri video și tablete.
Însă aveam mașinuțe cu cheie, tănculețe, fel de fel. Aveam un tanc verde cu galben, care, ajuns la marginea mesei, se întorcea. Nu știu cum făcea să nu cadă de pe masă, sau să nu se izbească de pereți, însă pentru vremea aceea, era ceva deosebit.

Însă, jucăria pe care mi-am dorit-o mult timp, dar pe care, din păcate, nu am primit-o niciodată, a fost un skateboard. Asta deoarece ai mei considerau că nu am unde să mă dau cu el, că voi fi obligat (din lipsa spațiului de joacă) să mă plimb pe trotuar sau pe stradă și voi face accident. Asta, sau îmi vor lua derbedeii skateboardul.
Când m-am mărit, nu mil-au luat deoarece “e pentru puști…

Mare fiind, am avut tot timpul banii necesari să-mi iau unul. Însă, cu timpul, bucuria pentru a cel obiect a trecut. Acum m-am îngrășat ca un porc, abia fac mișcare. De unde naiba să mă apuc, om bătrân, să mă dau cu skateboardul? Am încercat rolele și n-am spart decât o măsuță de sticlă. Mi-am pus rolele în picioare în casă și-am căzut peste biata măsuță. Mi-a ajuns. Am impresia că nu toate sporturile astea cu roți sunt de mine. Tot acum, mare, am învățat să merg pe bicicletă, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Oricum mi-am propus să mă apuc de sport, să dau jos burta.

Și că tot am vorbit de jucării, mi-am adus aminte de un banc bun pe tema asta.
Un copil de 4 ani era plimbat de bonă prin oraș.
La un moment dat, trecând pe lângă o librărie, copilul vede o bicicletă în vitrină. Și ce bicicletă! Mică, zveltă, albastru ca cerul, sclipea de-ți lua ochii.
– Vleau bicicletă!

Bona, ce să facă, cum s-o dreagă?
– Nu am bani de bicicletă, hai să mergem!
– Nu, eu vleau bicicletă!
– Îi zicem acasă lui mai și lui tati și mâine te duci cu ei să-ți ia bine?
– Nu, eu vleau bicicleta ACUM!
zise copilul începând să dea din picioare și să urle în gura mare.

biata bonă era pierdută. Ce putea să facă? Deja se uita lumea urât la ea, crezând că cine știe ce i-a făcut bietului copil. Dacă o vedea vreun cunoscut al familiei, le zicea părinților că nemernica bate copilul sau mai știi ce. Însă i-a venit o idee.
– Auzi, dacă taci din gură, când ajungem acasă, ne jucăm de-a mama și de-a tata!
– Sigul?
– Sigur! Promit!
– Biine
, zise copilul stergându-și lacrimile.

Ajunși acasă, bona luă pe ea un capod vaporos, papucei roz cu blăniță, o lenjerie roșie, se parfumă…
copilul se îmbrăcă în halatul tatălui său și stătea în fotoliu, cu ziarul în mână.
bona începu să se dea pe lângă copil, cu interes.
– Auzi dlagă!
– Da iubitule?
– Ție-ți alde de plosii și copilul ăla zace fălă bicicletă!

bc

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *